Draga Zmeule, te iubesc de mor.

Te iubesc asa de mult, incat as pleca departe departe, undeva unde tu sa nu mai existi. In locul ala in care ne uitam iubirile mari, ranile mari, dorurile mari, tot ce mare in noi.

Te iubesc asa de mult, incat as ramane aici, unde tu esti. In locul asta unde te las sa ma distrugi in continuare, sa ma iubesti in continuare, sa ma ranesti si sa ma ranesc, unde imi e dor de tine la fiecare respiratie si unde tot ce e mare in noi, nu mai e.


Te iubesc oricum. Te iubesc oricand, iar tu ma iubesti oricand poti.

Te iubesc si cand esti rau, si cand nu ma vrei, si cand nu raspunzi, si in fiecare dimineata pe care o incep zambind din cauza ta, si in fiecare seara in care mor un pic pentru ca nu esti.

Te iubesc cand imi spui sa nu mai plang, sa nu mai sufar, sa nu mai simt. Tu nu stii ca asa te iubesc eu, ca sa nu mor.

Te iubesc cand ridici din umeri si taci, te iubesc pana si atunci cand ma gandesc si stiu ca tu le iubesti pe altele.


Te iubesc cand imi amintesc cum mirosi, si cand nu mai pot sa-mi amintesc cum iti suna vocea. Te iubesc cand vii doar o ora si apoi pleci, pentru ca trebuie. Te iubesc vazandu-te cum smulgi cate o bucatica din mine in drum spre usa. Te iubesc cand aduci bucatica aia inapoi, o pui la loc, si doar atunci sunt linistita si e bine.

Astazi te-am iubit cel mai mult. Ma tineai in brate, ma mangaiai, si imi imaginam ca iti port copilul.

----------

N-am unde sa fug, sa ma ascund, sa dispar. In orice loc as merge, as gasi toate lacrimile, dorurile, ranile, iubirile, si tot ce e in mare in noi.

~ Sinziana

De ce doare decembrie?

Mi-as fi dorit sa scriu frumos despre tine. Despre cum stii sa ma iubesti, despre cum stii sa ma aperi de mine si cum nu reusesti sa ma aperi de tine. Despre cum m-ai compus in ultimii 3 ani si m-ai invatat atat de multe. Despre cum imi venea uneori sa urlu de cat de tare ma durea fericirea aia. Despre cum ne-am cunoscut cand am fost Cenusareasa, si cum pantoful meu era la tine. Despre cum chitara ta e singura care imi lipseste mai mult decat imi lipsesti tu, si despre cum iti curg lacrimile cand canti miile de iubiri din noi.

Dar nu te-am mai auzit de mult cantand la chitara, si iubirile din noi au inghetat. Nu mai stii cum sa ma iubesti, si nu te mai vrei liber. Nu ma mai poti apara nici de mine, iar de tine si de lume nu te mai aperi nici tu. Mi-ai spus ca ai ajuns la concluzia ca e mai bine sa mergi cu valul, vei ajunge la un moment dat unde iti doresti. Ce pacat ca eu merg mereu pe mal, si in valul tau cred ca nu am avut loc niciodata.

"Asa e lumea. Sunt multe compromisuri. Sa nu mai fi trista, nu ai de ce."

Decembrie doare iar. Tu ma dori iar. Si lumea se termina, iar.

Mi-ar placea sa stiu sa inchid usi.
--------------------------------
Later Edit: "E atât de greu şi de dureros să stai între minte şi inimă şi să te lupţi s-o împaci pe cea din urmă cu dreptăţile celei dintâi." - Gala Galaction

In mintea mea inteleg tot. Si de ce si cum si cu cine si de ce nu cu mine. Nici mintea si nici inima mea nu te vor asa, mincinos, oportunist si jucator cu sufletele. Inima mea nu te vrea decat al ei si nu te-ar iubi decat stiindu-te liber si fericit. 

Si totusi... daca mintea mea e linistita si, asa cum stii si tu, stie ca merit mai mult, sufletul nu vrea nicicum sa se lase impacat...


~ Sinziana

Să merg cu tine-alături îmi este interzis...

Despre de ce el este Zmeul, în el eu sunt Sînziana și acea tristețe a basmelor.

George Calinescu - Interdicţie

Nici n-ai iesit pe usa cea de perete data,
Si-ncep sa numar ziua când vei veni din nou,
Ma învelesti cu parul si ma saruti o data,
Si pieri din fata mea cântând ca un ecou.

Iubirea mea-i facuta din grija si-asteptare,
Sa merg cu tine-alaturi îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în departare,
Si ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.

La ora fermecata te-astept cu îndoiala,
De-ntârzii simt o spaima, de vii, melancolie,
Mi-e teama de-aceea zi în veci catastrofala
Când nu te va misca a mea thaumaturgie.

Din mine trupul tau nu se va face rodnic,
Putin te strâng în brate, mai mult te vad în vis,
Nu-ti voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Sa merg cu tine-alaturi îmi este interzis.

Fără timp, fără uitare

~ Sînziana  

Știam că trebuie să se întâmple ceva ca să încep să scriu despre Zmeu. Am așteptat momentul așa cum îl aștept și pe el, indiferent care dintre noi este cel care face drumul. Nu îl pot povesti sau scrie decât atunci când doare și durerea asta este poate partea cea mai reală a poveștii noastre. Astăzi nu contează faptele, nu contează când și cum și de ce sau de ce încă, pe astea le voi scrie mai târziu, când o să mă las ancorată de timp. Până una alta, un preambul, sau cine e și o să rămână el...

------------------------------------

Stiți iubirea aia mare? Iubirea aia în care ai sau ai avut ca singură certitudine faptul că alta la fel nu o să mai întâlnești vreodată? Iubirea aia care, dacă ai nenorocul să o suferi mai mult decât să o trăiești frumos, te face să fi convins că între a muri și a o pierde nu e nicio diferență?

Nu e singura iubire. Nu e nici măcar singura iubire mare. E iubirea aia care n-a știut nicio clipă de timp, de măsură, de vreme sau vremuri, de spații sau de lume și ale cărei bucurii și lacrimi sunt la fel de dulci și de dureroase. Celelalte iubiri sunt pasiuni, calcule, fulgere, compromisuri, focuri, uitări sau încercări de aducere aminte, îndrăgosteli, mințiri ale inimii și ale trupului că ”așa e mai bine”.

De iubirea asta îți amintești și acum, încă doare și încălzește, și dacă o lași să iasă din colțul ăla ascuns îți poate da tot universul peste cap. Sunt zile în care zâmbești și te bucuri doar pentru că a existat, că ai fost în stare să o trăiești, că ți-a fost dată și că arsura ei te-a transformat fără să te omoare. Sunt și zilele care nu au niciun rost, niciun sens, momente în care tot ceea ce îți dorești e să-i respiri iar parfumul, să-i auzi vocea și să i te întorci în brațe, unde e cald și e acasă.

Din păcate, acasă e singurul loc din care plecăm mereu, menit doar să ne aducă aminte că putem învinge timpul și durerea.
------------------------------------
Zmeul e liber. Liberatea lui are multe nume în lumea noastră.

Iubirile lui nu sunt cercuri, întotdeauna au fost mai multe și poartă forma valurilor, a crestelor de munte, a micilor refugii, a acordurilor unei chitări îngerești, a unui sîn ce nu se lasă privit sau a unei priviri ce s-a lăsat cu greu atinsă. În lumea noastră cu formă de cerc, libertatea iubirii lui îl face sa fie un mincinos, un bărbat cu sufletul împrăștiat care își aruncă dragostea pe oriunde îi este primită, fără să vrea să știe că cea adevărată e doar dragostea trimisă într-o singură direcție. Si pentru că lumea îl învinge, așa și este.

Zmeul nu se vrea legat de nimeni, pentru că altfel n-ar mai putea respira. Când a trăit învăluit de multe panglici, mai subțiri sau mai întărite pe alocuri dar dintre cele mai parfumate, ochii lui au îmbătrânit cu 10 ani și a albit. În lumea noastră e un egoist fără pereche, incapabil să se dedice întrutotul unei persoane. Iar pentru că lumea învinge, se leagă cu iluzii și impresii de sinceritate, și este un egoist.  

Eu sunt al tuturor și îi iubesc pe toți la fel. Ce ironie...
------------------------------------
Pentru că doare, alină, zdrobește și vindecă, eu nu l-aș putea iubi decât liber, minicinos și egoist al lumii noastre. Și mi-e ciudă de neputința mea...

                                                                                                                                                 

Cele mai butucănoase mâini

Era o iarnă și-o mocirlă pe jos. Pe sus ningea cu fulgi mari, dar tot mocirla era mai deasă…  Îmi căutam echilibrul prin tranșeele făcute de mașini prin mocirla sus numită, și simțeam cum apa pătrunde încet și sigur în ghetele mele pe care nu le dădusem cu untură de porc, asta pentru că nu aveam untură de porc, dar nici cu spray de impermeabilizare, că nici de acesta nu aveam… 

El, pe lângă mine, într-un alt rând de tranșee, căuta și mai cu ardoare echilibrul, pierdut. La el era cam pierdut, într-adevăr. I-aș fi dat mâna, să-l ajut. Până să-i dau eu mâna, m-a înhățat el de haină, cu hotărâre, de braț prin zona mâinii. Mă strângea și mă tragea în echilibristica lui, de aveam impresia că o să-mi rupă haina, singura de iarnă pe care o aveam. Hai că până la urmă mi-a lăsat haina și mi-a luat mâna. Avea o mână mare, aspră, de muncitor cu lopata. Îmi plăcea mâna lui. În lumea mea de mâini de bărbați fine și moi, de telectuali, o mâna aspra și butucănoasă era un vis. Mă întrebam cum de e așa, ca doar și el era telectual, și râzând în sinea mea, îmi imaginam că apasă două taste deodată cu ditamai degetele. Dar chiar, cum făcuse așa niște mâini, unde muncise el? 

Și când, la colț de strada plină de tranșee, mă apucă cu ambele mâini și mă trage spre el să mă pupe. Într-un fel, romantic, cu ninsoarea viscolită și multă, cu lumina roșiatică de la becurile de pe strada pustie la 4 dimineața; dar îl cunoscusem doar în seara aia, și era beat, nu m-aș fi lăsat pupată. M-am eschivat, l-am apucat eu de braț și am început să merg iar hotărâtă. Mă uitam așa cu coada ochiului la el, avea o bască și un fular în carouri, cu roșu, verde, un palton lung, arăta a domn cu hainele astea, dar pe dedesubtul lor… era ras în cap și cu o gramadă de tatuaje pe brațe. Punker. Un contrast. Un contrast care îmi plăcea.

Mai mergem ce mai mergem pe străduțe și mă întreabă la un moment dat, tu unde stai, eu, la Aisentor, încolo, tu? Eu în partea astalaltă, zice el. Da’ la mine nu putem să mergem, că eu stau acum la niște prieteni, hai la tine. Zic nu. Mă tenta, mă tentau mâinile lui. Zice hai măi la tine, lasă prostiile. Zic nu. Nu mă mai culcasem cu cineva cam de.. să fi fost vreo 8-9 luni, nici eu nu mai știu. Zic, eu nu fac de-astea cu one-night-stand, că nu mai făcusem, era adevarat, zic nu-mi place. Habar n-aveam de fapt că-mi place sau că nu. Zice, păi atunci two-night-stands, câte vrei tu. Zic nu.

Anticipam, el beat, probabil se întâmplă scurt și la obiect, după care sforăie lângă mine, dacă sforaie pe măsura mâinilor, e clar, eu trebuie să mă duc să dorm în camera cealaltă. Dar eu n-o să pot să adorm, o să mă scol jenată de situație, cu punkeru' proaspăt trezit după beție care-și pune carourile și pleacă acasă. Dar el e totuși bărbat în toată firea, o ști el cum să facă să nu se simțim jenați. Dar nu pot. Nu-mi vine. Precis o să mă simt ca naiba și o să-mi pară rău după aceea, nici eu nu știu exact de ce. Mi-ar plăcea așa, ar fi interesant, dar nu pot și pace. El zice, ce-ai măi fată, de ce nu? Zic iar nu. Cum să-i justific? Cum să mă descriu pe mine și pe toate inhibițiile mele cu dinții clănțănind de frig? Ce am eu în cap să spun pe scurtătură, că nu sunt genul ăla de fată, mi se pare și mie prostesc. Ce fel de fată sunt?

Și, în mijlocul acestor gânduri fără noimă și prea multe, o trosnește pe întrebare: do you shave your pussy? Zic poftim? Do you shave your pussy? Deci aș putea fi o fată epilată sau neepilată, asta vrea el sa știe, complexitatea vieții mele interioare, intelectuale, emoționale și incongr-, incongr-, incongruent cromatice nu este de interes, Mateiașule. Îmi venea să râd. Nu pot să-i spun că nu, că nu dă bine, dar nici că da, că dacă are ocazia sa afle până la urmă că de fapt nu? Că încă mai îmi flutura mintea. Zic nu e treaba ta. Hai mă, spune-mi. N-are rost să-ți spun.  Zice hai ia-mă la tine să am surpriză. Zic nu. Zice hai că m-am prins, ești virtuoasă, dar totuși, lasă prostiile. Eram hotărâtă să nu, mai ales acum, că îmi conștientizasem condiția precară, de ne-epilată. Insistența lui mă făcea să mă simt prost, déjà mă gândeam că nu sunt destul de cool pentru lumea asta. 

Aveam impresia că am stat acolo ore întregi, nu-mi mai simțeam degetele de la picioare. Magia se risipise, și el și eu păream enervați unul de altul.  Și ce mișto dansasem toată noaptea, păcat. Zice hai noapte bună, fată frumoasa, și mă pupă pe nasul roșu și înghețat. Ăsta măcar era sigur că era fără păr.

Și uite-așa am ratat cele mai aspre mâini din istoria mea de până-acum...

"Jos in casa stau trei fete vii... Cu comportamentul indecent"

Ne-am hotarat sa ne scriem iubirile. Unele dintre ele sunt asa de savuroase incat ar fi pacat sa le uitam si noi, si timpul. Mai mici, mai mari, pareri sau realitati, intamplate sau dorite, amuzante sau atat de dureroase incat acum nu ne-a ramas decat sa radem cand ni le amintim, altfel ar durea iar. Unele nici nu sunt de fapt iubiri, unele nu sunt inca gata si unele, desi gata, nu o sa se termine de fapt niciodata.

Nu suntem doar trei si nu suntem de aceeasi varsta, ba chiar ne pot desparti si 10 ani. Putem fi de varsta oricui, la fel si Cei-despre-care-vorbim. Unele au iubit mult si multi, altele au iubit putin, altele inca iubesc pierdut, doar pe unul. Poate ca una dintre noi nu a iubit de fapt niciodata.

Ne-am hotarat sa ne povestim iubirile, sa nu radem numai noi, sa nu ne mai intristam doua cate doua.